Istoria Școlii

Şcoala noastră a luat naştere acum patruzeci de ani, la origine pe baza învăţăturilor de A Patra Cale ale lui George Gurdjieff şi Peter Ouspensky. Astăzi, îmbrăţişăm învăţătura practică a tuturor marilor tradiţii spirituale, recunoscând că toate şcolile ezoterice prezintă aceeaşi învăţătură: cum să fii prezent la viaţa ta proprie.

Toate şcolile ezoterice au instruit şi instruiesc despre acelaşi lucru, cum să fii prezent la viaţa proprie. Fie că se numeşte atenţie, amintire de sine, meditaţie, yoga, sau rugăciunea inimii, toate învăţăturile reale, oricât de complicate ar părea formele lor exterioare, se bazează pe acest simplu efort de a fi prezent.

Şcolile au existat de când există omenirea. Ele se întreţes în spatele istoriei omenirii — de fapt, se poate spune că acestea constituie adevărata istorie a omenirii — amintind oamenilor din fiecare eră despre natura lor adevărată şi divină. Putem detecta urmele şcolilor în picturile din peşterile preistorice, în piramidele egiptene, în cărţile de joc medievale, în catedralele gotice sau în sculpturile maya. Miturile şi alegoriile tuturor tradiţiilor spirituale reprezintă lupta eroului de a rezista tentaţiilor şi confuziilor propriului sine inferior imaginar şi recunoaşterea celui iubit, Sinele său Superior.

Deoarece acestă luptă este obiectivă, şcolile şi-au perfecţionat cunoaşterea şi metodele de trezire, iar acestea au fost transmise de la o şcoală la alta sub forma simbolurilor sau a cheilor. Pe măsură ce o şcoală se cristalizează într-o religie formală — zoroastrism, iudaism, creştinism, hinduism, budism sau islamism — este uşor să se piardă semnificaţia interioară, deoarece înţelegerea acesteia necesită prezenţă. Apoi este practicată semnificaţia exterioară, aşa cum preoţii maya literalmente “ridicau inimile” victimilor către zei, sau budiştii îşi taie părul în loc de a îndepărta gândurile, iar asceţii creştini postesc refuzând hrana în loc de a se abţine de la o activitate mentală. O şcoală reală ne aminteşte să practicăm semnificaţia interioară, care ne conduce mereu către acelaşi efort: controlul imaginaţiei care să creeze loc pentru prezenţa divină, fără de cuvinte.